De foarte multe ori in aceasta viata am fost “trecuta cu vederea”, am fost cam ignorata ca si copil, destul de independentă si destul de singuratică, mai ales in copilarie si adolescenta. Pe parcursul vieții mele am observat că problemele sau reusitele altora, mai mici sau mai mari, erau mult mai “bagate in seama” decat ale mele. Din copilarie, eu si daca ma plangeam de ceva, nu eram bagata in seama cum era fratele meu, iar probabil la un moment doar am inceput din a ma plange si m-am izolat total, tot ce aveam de facut, faceam pentru mine si atat, fara a cere ajutor sau a da raportul cuiva legat de nimic.
Chestia asta o resimt si in viata de adult, dar acum ma frustreaza cu atat mai tare. Tot ceea ce fac, fac in privat, chiar daca fac ceva care este si in beneficiul altor persoane, nu ma laud, nu ma plang, nu atrag atentia asupra ceea ce am facut. Alte persoane se bucura/profita/beneficiaza de pe urma acelui lucru, iar daca vreodata se intampla sa o mai dau in bara sunt trasa imediat la răspundere.
Stiu ca este foarte vag, dar mi s-a intamplat in toate aspectele vieții. Munca facuta de mine nu a fost atat de apreciată ca a celor care au si dat din gura, cu toate ca am muncit poate mai mult sau mai bine. Sau poate n am primit atata compasiune sau empatie in anumite situatii ca alte persoane care s-au plans mai mult. Nu este un text in care sa ma plang ca eu sunt perfecta si restul nu mi apreciaza existenta, mai mult mi-as dori sa inteleg ceva prin opiniile a mai multor oameni necunoscuți. Cum fac munca/suferinta whatever stiuta fara sa ma laud/sa ma plang?
Nu-mi place sa ma c@c pe mine cu ce fac eu si nici nu mi place sa primesc mila, dar m-am saturat sa fac ceva bun, sa fie trecut cu vederea, iar la prima greseala sa mi se sara in cap. Cu atat mai mult ca sunt si genul de om care trece cu vederea multe greșeli la oameni, pentru ca nimeni nu e perfect si nu-mi doresc nici sa para ca le intorc din înverșunare. Stiu ca problema este la mine si cum abordez situația, dar am nevoie sa inteleg cum procedezi corect.
In fiecare zi, la fiecare aspect, acasa cu colegele de apartament, la munca, cu prietenele mele (care chiar sunt okay ca persoane), peste tot ma simt ca intr-un test, ma simt presata sa nu gresesc nimic, sa nu fiu trasa la răspundere, sa fac totul perfect, iar daca uit o data ceva in baie si mi se reproșează, cu toate ca s singura care curata baia(ca și exemplu) simt ca totul s-a terminat. Anxietatea, frica, dezamăgire, de parca lumea s-a terminat, dar si altii fac greșeli, la fel ca mine, iar eu ma simt prost sa atrag atentia asupra lor.
Ma frustreaza ca pot sa ii inteleg pe altii ca fac greșeli si nu sunt perfecți, dar altii nu pot intelege asta fata de mine si imi pun singura presiune fata de mine sa fiu perfectă incat sa nu le dau prilej de comentat.
Probabil multi veti spune ca sa merg la terapie, dar ma ajuta foarte mult sa gandesc diverse perspective ale oamenilor si sa inteleg ce proces cognitiv au oameni in diverse situații, deci va rog sa nu menționați terapia, deoarece nu asta este scopul postării.
Sa te plangi alora care stiu sa asculte, sa nu te plangi celorlalti ca ajungi subiect de bârfă
Si eu sunt la fel. La munca a trebuit sa ma invat sa mai arunc din cand in cand catre sef si colegi ce fac si ce mai am de facut pt ca multi colegi ma vedeau ca sunt foarte ocupata, dar nimeni nu stia cu ce. Munca mea nu era vazuta sau apreciata, mereu altii care munceau mai putin ca mine dar vorbeau mai mult primeau mai multa recunostiinta. Tot nu pot sa ma plang prea mult pt ca nu-mi sta in fire, dar macar acum nu mai e un mister pentru nimeni ce munca prestez.
Dar da, te inteleg. Spre exemplu, la munca nu stie nimeni ca mama are cancer de aproape un an, doar prietenii mei apropiati stiu asta. Sau nu am spus la nimeni acum 2 ani in octombrie ca mi-a murit cainele, eram facuta bucati, dar la munca facandu-mi treaba. Legat de reusite, teluri, etc, iarasi nu vorbesc. Acum incerc sa ma las de fumat, nu am spus nimanui decat prietenului meu si nu cred ca a observat cineva ca n-am mai pus tigara in gura.
Insa treaba asta chiar este reala, cei care vorbesc mult despre ei si viata lor personala se integreaza mult mai repede, iar cei care se plang de cat au de munca primesc mai multa recunostiinta atunci cand termina un task. Nu o iau personal, oarecum are sens ca cei care se plang mai mult sa primeasca mai multe laude la final pentru ca oamenii sunt mai constienti de taskurile pe care acei oameni le au de facut, fata de cei care nu se plang, pana la urma eu daca nu le spun ce fac ei nu au de unde sa stie. La fel, are sens si ca cei care vorbesc mai mult despre ei se integreaza mai bine, pentru ca acei oameni devin mai previzibili pentru altii si automat oamenii din jur isi fac o idee mult mai buna de cum sa se comporte in preajma acelei persoane, pe cand la mine trebuie sa stea sa ghiceasca daca o gluma, o replica sau un comportament va fi bine primit.
Te rog mult mergi la terapie. Ai nevoie de ceva mai multa incredere in tine. Plus de asta, in viata trebuie sa si ceri si sa iti iei si singura apărarea mai ales cand nu e nimeni care sa te apere. Trebuie sa inveti sa fii mai asertivă si sa te iubesti mai mult. Daca taci, doar o sa ai de suferit - pune-te pe primul loc, ce naiba, doar cu tine traiesti in primul rand!
E lipsa totala de încredere de sine. Trebuie lucrat la asta si nu te mai duce sa spui necazurile oricui. Nu mai ai prieteni adevarati nowadays :) Ai grija.
Înțeleg ceea ce spui și eu mă regăsesc, la fel din copilărie am fost singuratică și mereu mi-a plăcut să stau singură,fiind într-o casă gălăgioasă. Am avut mereu prieteni și încă am dar parcă simt un blocaj când povestesc despre mine, mai profund, despre munca, despre ce îmi place, ce fac bine ce nu,nu zic ca nu mă deschid dar nu în totalitate nu cum o fac ei cu mine, poate nu știu, încerc să fac progrese pentru ca mă simt închisă și nu mă simt normală chiar dacă sunt un om perfect funcțional și nu am avut niciodată probleme de a socializa doar ca nu mă cunosc suficient, nu permit persoanelor să se apropie prea mult, uneori le spun doar ce este la suprafață, mai vag mai simplu. Eu știu că fiind un copil singur este greu sa te deschizi, fiindcă nu te simți ascultat uneori sau consideri ca nu contează suficient încât să spui, sau să nu te plângi prea mult, poate este cel mai bine să vorbești doar cu persoanele care te ascultă, nu trebuie să fie ceva forțat sau grăbit, trebuie dacă vrei să încerci. Iar dacă greșești este ok, dacă te trag la răspundere și nu te apreciază așa cum o faci tu, dă i n **** nu mai sta cu astfel de persoane
Mi se pare ca arati foarte mult ca iti pasa ce cred altii despre tine. Eu unul cred ca mai bine te impaci cu ideea ca nu poti multumi pe toata lumea si daca cineva vrea sa se planga de ceva, vor gasi orice. Ca iti faci garderoba intr-un fel sau altul, ca iti pui parul pe partea stanga si nu pe dreapta etc.
Obisnuieste-te cu ideea "sa nu iti pese" si daca tu crezi ca faci corect, atunci nu mai conteaza.
Pe de alta parte, cu colege de apartament, ai sa ai mereu ciondaneli pe chestii "la comun". Mai ales daca te "miros" ca esti mai supusa si vrei sa le faci pe plac, vor profita de asta. Ca ai lasat sau ai uitat nu stiu ce in baie, se mai intampla. Si eu uit sa duc la gunoi cartoanele de la hartia igienica. Nu e capat de lume.
Nu trata orice inconvenienta ca pe sfarsitul lumii. Trebuie sa iti intaresti acel nucleu intern la reprosuri mici ca altfel dai in altele mai grave.
Daca tu esti singura sau cea care face cel mai des curat in baie si cu toate astea ti se reproseaza, am vesti pentru tine: nu esti cea "responsabila", esti cea "exploatata".
Pe de alta parte, am renuntat sa mi se "aprecieze" tot ce fac, pentru ca in final, nu fac chestii pentru aprecierile altora. Nu trag pentru ei. Trag pentru mine. Nu traiesc viata asta sa le fac altora pe plac. Pune-te pe tine pe primul loc.
Si eu sunt la fel. La munca a trebuit sa ma invat sa mai arunc din cand in cand catre sef si colegi ce fac si ce mai am de facut pt ca multi colegi ma vedeau ca sunt foarte ocupata, dar nimeni nu stia cu ce. Munca mea nu era vazuta sau apreciata, mereu altii care munceau mai putin ca mine dar vorbeau mai mult primeau mai multa recunostiinta. Tot nu pot sa ma plang prea mult pt ca nu-mi sta in fire, dar macar acum nu mai e un mister pentru nimeni ce munca prestez.
Dar da, te inteleg. Spre exemplu, la munca nu stie nimeni ca mama are cancer de aproape un an, doar prietenii mei apropiati stiu asta. Sau nu am spus la nimeni acum 2 ani in octombrie ca mi-a murit cainele, eram facuta bucati, dar la munca facandu-mi treaba. Legat de reusite, teluri, etc, iarasi nu vorbesc. Acum incerc sa ma las de fumat, nu am spus nimanui decat prietenului meu si nu cred ca a observat cineva ca n-am mai pus tigara in gura.
Insa treaba asta chiar este reala, cei care vorbesc mult despre ei si viata lor personala se integreaza mult mai repede, iar cei care se plang de cat au de munca primesc mai multa recunostiinta atunci cand termina un task. Nu o iau personal, oarecum are sens ca cei care se plang mai mult sa primeasca mai multe laude la final pentru ca oamenii sunt mai constienti de taskurile pe care acei oameni le au de facut, fata de cei care nu se plang, pana la urma eu daca nu le spun ce fac ei nu au de unde sa stie. La fel, are sens si ca cei care vorbesc mai mult despre ei se integreaza mai bine, pentru ca acei oameni devin mai previzibili pentru altii si automat oamenii din jur isi fac o idee mult mai buna de cum sa se comporte in preajma acelei persoane, pe cand la mine trebuie sa stea sa ghiceasca daca o gluma, o replica sau un comportament va fi bine primit.
Am dezvoltat asta din cauza parintilor, ai mei au fost niste parinti foarte instabili emotional, cel putin mama spre exemplu venea acasa de la munca sau de unde venea si se dadea cu capul de pereti, ma duceam s-o consolez eu ca si copil. Mereu problemele lor erau mai importante, mai mari, iar problemele mele erau ignorate si niciodata luate in serios. Legat de reusite la fel, daca faceam ceva de care eram mandra in ziua respectiva cumva se ajungea la a mi se scoate ochii ca n-am facut altceva. Am ajuns sa cred ca nimanui nu-i pasa de problemele si de reusitele mele, de viata mea in general. Am invatat de mica repede sa ma inchid in mine si sa fac lucruri cat mai departe de ochii lumii pentru ca am inceput sa nu mai am incredere in reactiile oamenilor. Pe de-o parte am un avantaj pentru ca nu am nevoie de validare externa ca sa simt ca am realizat ceva. Daca eu simt ca am realizat ceva in ziua respectiva e suficient pentru mine. Pe de alta parte, e o problema pentru ca ma alieneaza de ceilalti oameni. Mereu cand sunt intr-un grup ma simt in plus, pare ca ceilalti interactioneaza mai mult si mai natural pentru ca ceilalti stiu mai multe unii despre altii.
Judeci foarte mult pe cei din jur - asta e impresia mea de om, care la fel, judeca foarte mult, aproape obsesiv.
Dar e si o parte buna in asta, poti vedea raul din oameni dar vezi si binele din oameni, acel bine pe care majoritatea nu il vad. Poate nu la modul absolut, dar asta e predispozitia.
Poti sa te plangi pentru o fractiune de secunda, ca si cum ai citi lectia la scoala cu voce tare - in ideea de a te auzi tu pe tine.
Ai niste avantaje cu frica asta de a gresi, cu perfectionismul si reprosurile excesive, dar dupa un timp trebuie sa te "vindeci" sau sa o inlocuiesti cu altceva.
Ai doua variante, ori aplatizezi sentimentul, facandu-ti alte prioritati, ori compensezi cu o forta egala de sens opus, din experienta mea inseamna sa imbratisezi nonconformismul - care de multe ori nu iese la suprafata dar "umbra" ta ti-l cere.
E doar impresia mea personala - poate gresesc, poate nu, daca zic o ineptie - poti vira stanga/dreapta intr-o idee care te-ar putea ajuta.
depinde de context… ambele optiuni pot fi bune. cel mai simplu e sa faci ce-ti spune intuitia… dar ia mereu in calcul eventualele consecinte
Din ce povestești, tu îți creezi singură situația. Dacă ai făcut ceva pozitiv și nu atragi atenția asupra acestui lucru, pui în sarcina celorlalți să caute să afle. Iar dacă oamenii nu te asociază imediat cu realizări, vor fi mai critici cu greșelile care îi afectează pe ei.
Ți-ai creat modelul de comportament în copilărie ca să supraviețuiești și acum nu vrei să renunți la el pentru că ți se pare mai bun/e cel cu care te-ai obișnuit și e o situație care se autoperpetuează.
Voi face o analogie cu site-urile cu reviews: vei prefera să cumperi un produs care are review-uri, chiar dacă are și câteva negative (10), dacă are multe pozitive (1000) versus un produs care nu are review-uri. Și un produs care nu are review-uri va primi mai degrabă review-uri negative de la cineva dezamăgit. Asta e legat de tine.
Și pentru că ție criticile ți se par grave și preferi să nu le dai, nici nu dai oportunitatea oamenilor din jur să își îmbunătățească munca/comportamentele.
La muncă trebuie să ții evidența reușitelor tale pentru a-ți face viața mai ușoară (și ție și manager-ului). În viața personală, dacă nu te deschizi și dai reacții reale oamenilor (preferi să le spui că totul e bine când nu e), vei acumula foarte multe frustrări.
Iar dacă nu le spui oamenilor ceea ce faci pentru ei, ei nu au cum să te aprecieze. e ca și cum ai da cuiva un cadou anonim foarte frumos și apoi din greșeală când ei l-ar primi, ai păta funda cadoului. Ei nu au timp disponibilitate să vadă cine le-a dat cadoul care le-a produs bucuria, dar pot fi frustrați că tu le-ai pătat cadoul pentru că te-au văzut. Majorității oamenilor le e ușor/își doresc să fie recunoscători (de aceea există dedicații la cărți, discursuri de Oscar etc.), dar puțini au timp/energie/disponibilitatea să caute binefăcătorii nevăzuți. Da, poți să aștepți oameni care vor căuta cine le-a dat cadoul anonim, dar dacă încerci să îți schimbi măcar parțial comportamentul, te vei scuti de frustrări.
Uite eu de exemplu fac muzică și nu este promovată de loc, practic pentru public nu există. Cam așa este și cu reușitele, dacă nu sunt "lăudate" , nu există. Cred că ar fi bine să te obiectivezi, dacă X face un lucru și are anumite consecinte atunci și tu ar trebui să pățești la fel... Dacă nu, de ce? Ce ar trebui să schimbi?
e foarte posibil ca te simti asa pentru ca te astepti sa te simti asa. Creierul (mai ales cand esti anxioasa) cauta patternuri si cauta sa "prezica" outcomes. Daca cineva zice "vezi ca ai uitat X" dar tu esti obisnuita/te astepti sa fie taraboi, vei vedea remarca drept una certareata.
Cred ca solutia ta vine din interior, anume sa faci reframing (tehnica comuna pt schimbari de genul) sa dezveti creierul de anumite obiceiuri si atunci anumite remarci vor iesi in evidenta mult mai putin si poate chiar va parea ca nu se intampla nimic. Trebuie sa lucrezi tu cu tine sa depasesti frustrarea asta acumulata peste ani ca sa te eliberezi de povara. E greu, dar merita.
eu am avut o sarcina terapeutica de foarte mare ajutor. un jurnal in care sa ma plang si atat, separat de cel obisnuit. ti-l trimit in privat, a fost unul din cele mia misto exercitii terapeutice pe care le-am avut.
cand ne plangem de ceva aflam niste informatii foarte importante - ce nu ne convine la viata proprie. cand stim ce nu ne convine, stim ce avem de facut ca sa fie mai bine.
iti las in privat jurnalul si linkul catre un trainign despre plangerile de zi cu zi pe care le avem.
cred ca or sa iti fie de folos.
Nu te plânge nimănui înafară de tine. Aia e dovadă de slăbiciune și oricum înafară de futut creierii altora cu problemele tale, caz în care o să primești niste păreri de fațadă, nu o să ai nimic de câștigat. Pot să îmi iau downvote-uri, nu mă interesează. Dar aia e realitatea. La câte probleme avem pe cap, nici noi nu am fi dispuși să ascultăm ce probleme au alții și să mai și încercăm să îi ajutăm. Nu e nimeni atât de bine încât să aibă timp pentru asta. Tine minte lucrul asta înainte să îi mai spui cuiva despre problemele tale.
Știi vorba aia cu facerea de bine e f*tere de mama? Dacă cineva trece cu vederea peste un lucru pe care îl faci, înseamnă că persoana aia are impresia că i se cuvine acel lucru. E, cu tipul ăsta de persoane e bine sa fii mai distanta. Binele îl faci pentru că te simți tu bine și nu aștepți validare sau ceva in schimb. Îl faci pentru satisfacția personala și să îți demonstrezi ție că poți și că ești în stare. Ăsta ar putea fi un termen bun de comparație între tine și restul.
Legat de greșeli... Și eu obișnuiam să fiu people pleaser dela și să fiu atent să nu greșesc in timp ce alții o dădeau grav in bară și nu era absolut nicio problemă. Până mi-a mai crescut puțin atitudinea. Și daca greșesc ce? Am dreptul, proști ne-am născut cu toții și am învățat pe parcurs făcând greșeli. Nu sunt medic să depindă viața cuiva de greșelile mele. Eu pe ăștia care mi-ar taxa greșelile aș fi foarte atent și le-aș da peste nas și dacă ar respira mai puțin pe o nară, să își revină puțin la realitate.